If it rusts, it can never be trusted; if its owner fails to control it, it will cut him; yes, pride is like a blade.

Author.
Red like blood. White like bone. Red like solitude. White like silence. Red like the beastly instinct. White like a god's heart. Red like thawing hatred. White like a frozen, pained cry. Red like the night's hungry shadows. So shooting through the moon in a sigh is like radiant white, scattered red.
~That's me

I do not fight because I think I can win. I fight because I have to win.

~

What's the difference between a king and his horse? I don't mean kiddy shit like "One's a person and one's an animal" or "One has two legs and one has four." If their form, ability and power were exactly the same, why is it that one becomes the king and controls the battle, while the other becomes the horse and carries the king?! There's only one answer. Instinct! In order for identical beings to get stronger and gain the power they need to become king, they must search for more battles and power! They thirst for battle, and live to mercilessly, crush, shred, and slice their enemies! Deep, deep within our body lies the honed instinct to kill, and slaughter our enemies! But you don't have that! You don't have those pure, base instincts! You fight with your brain. You try to defeat your enemies with logic! And it doesn't work! You're trying to cut them with a sheathed sword! That's why you're weaker than me


~Quality reads:
Ralu ~ Mihu's blog

Template by Elle @ satellit-e.bs.com



“The flavour of my life!”
14 feb. 2011 15 feb. 2011 16 feb. 2011 17 feb. 2011 18 feb. 2011 27 feb. 2011 2 mar. 2011 3 mar. 2011 4 mar. 2011 12 mar. 2011 29 nov. 2011 9 dec. 2011 16 apr. 2012 18 dec. 2012 6 iun. 2013 7 iun. 2013 3 mai 2015 25 aug. 2016

CHAPTER #21 ~Légion d'honneur
marți, 18 decembrie 2012 || 12/18/2012 04:40:00 p.m.

Onoarea este un amestec natural de respect pentru oameni şi pentru sine.-Voltaire
   Onoarea, un termen ce se traduce ca fiind demnitatea morală și caracterizează conduita individului în societate...dar, unde a dispărut această onoare? O mai avem în noi? Cum spunea C.S.Lewis "Ne batem joc de onoare, dar suntem şocaţi atunci când descoperim trădători printre noi.". Este o realitate crudă, ca multe altele, din păcate. Ieșim din orizontul subiectivității noastre și conștientizăm că suntem un bun de care cineva se poate dispensa cu o oarecare ușurință a conștiinței, astfel devenim neînsemnați planului urban/rural din care ne sustragem ( folosesc acest termen deoarece locația omului este o iluzie, mergând pe ideea că nu contează unde este, ci spre ce se îndreaptă ).
   
   Soldații, încă din cele mai vechi timpuri, erau nevoiți să respecte un Cod de onoare. Pentru aceștia, onoarea rămâne o îndatorire, constantă în conduita lor de războinici. Se spune că un războinic alegea să moară onorabil decât să dea bir cu fugiții.

   Astfel de valori s-au pierdut cu trecerea timpului, iar omul a devenit o ființă ce-și urmează cursul asemeni nisipului purtat de vânt.

CHAPTER #20 ~la vie, c'est la vie
|| 12/18/2012 02:08:00 p.m.


Viața înseamnă a transforma constant în lumină și în flacără tot ceea ce suntem și tot ce întâlnim. – Friedrich Nietzsche
   Mereu m-am întrebat dacă, într-adevăr, viața este ceva de tânjit sau de lepădat. Văd oameni care-și trăiesc viața într-un univers incomensurabil, având o speță neasemuit de joasă în comparație cu celelalte cadre existențiale. Speram să găsesc un scop, tânjeam după un elixir, o ambrozie prin care să-mi recapăt vitalitatea... și am găsit-o. Era ceea ce-mi plăcea să definesc ca fiind imboldul spre ceva mai bun, dar ca orice minune, nu ține mai mult de 3 zile, iar după a 3-a zi, acea persoană mi-a demonstrat că frumusețea e presărată cu al său venin, din care cel care gustă este trimis într-un univers iluzoriu, conturat de o incomensurabilă listă de decepții. E trist, e foarte trist, pentru un idealist să se izbească mereu de același perete de beton, și oricât ar persevera în ale sale încercări, cu atât ar fi mai adâncit în negura dorințelor iluzorii pe care și le-a creat. 
   Dar, oricât mi-ar plăcea să contemplez această sferă, pentru o persoană ca mine, continuare drumului este singura cale. Știu că e minunat să admiri pe cineva, dar să păstrezi o traiectorie dreaptă și să nu transformi această admirație în sentiment, căci, această însușire umană nu știe decât să producă eroziuni în minte dacă nu e tratată într-o anumită maniera, ea îl face pe om să "zboare" spre propriul său declin, lucru ce în realitate este adevărat...iubirea nu întotdeauna înalță, iar pentru mine, această înalțare este irealizabilă, prin iubire.
   Poate Octavian Pavel o avut dreptate când a spus că a iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasa din noi, dar cine-s eu să-l contrazic?